A circulat acum câteva săptămâni pe Facebook un reportaj despre Simon Maurer, un dezvoltator imobiliar din Brașov. În fiecare dimineață la el la firmă se adună, la aceeași oră, toți angajații, se discută prioritățile zilei, se uită unul la altul, se umplu de energie. Se zice și o mică rugăciune, dar nu asta e important în ce am văzut eu acolo, ar fi la fel și fără. Din ce am văzut în acel reportaj, pe care l-am urmărit în totalitate, Simon părea serios, dar nu scorțos, dornic de a face lucrurile de calitate și firma-i merge bine.
Motivul pentru care m-am uitat la acest reportaj este că am simțit, de la prima secundă până la ultima, că este despre un loc care este exact opusul a ceea ce aș vrea eu să fie locul meu de muncă, dacă aș vrea un „loc de muncă” (până și expresia mi-e așa de străină).
În fiecare zi în România, patroni sau manageri, în general mai în vârstă, bine intenționați (doar despre ei discutăm în acest articol), sunt mirați, șocați, dezamăgiți de lipsa de dorință de a munci a unora dintre angajații lor, deși ei le oferă condiții de a performa. Nu se mai muncește ca altă dată. Tinerii din ziua de azi. De ce nu vor? Vorbele încep să circule.
În acest text voi analiza diferențele dintre generații în ceea ce privește raportul lor cu munca. Nu discut despre condiții macroeconomice, despre șomaj, despre cerere și ofertă. Comparat mere cu mere, cam în aceleași condiții, cam în același context, cum și în ce fel se uită tinerii diferit la muncă azi față de cum se uitau părinții lor acum 20 de ani?
Mă folosesc de experiența mea de manager în IT, care am angajat și am fost responsabil de a pune la un loc munca a sute de oameni, și de experiența de consultanță de management din ultimii ani. Am contact direct constant și e parte din obiectul muncii mele să înțeleg ce-i motivează pe oameni, cum, în ce fel, ce merge și ce nu.
Urăsc cuvântul „trebuie”. Am avut de-a lungul carierei mele câțiva șefi care au încercat să mă motiveze că „trebuie”. Nu că trebuie tehnic, inginerește, că trebuie să faci A înainte de B, sau că trebuie să faci aia ca să eviți efectul ăla, ci un fel de „trebuie” așa venit de undeva, ca expectanță socială. „Trebuie să arătăm că vrem”. „Trebuie să ne mobilizăm și să ne demonstrăm nouă înșine că putem”. Îi respectam ca oameni și pentru ce încercau să facă, așa că mă uitam în ochii lor când ziceau astea, în liniște, dar vorbele lor erau ca praful, le lua vântul înainte de ajunge la mine. Nu am stat niciodată mult în locuri și pe lângă oameni care folosesc „trebuie” în felul ăsta, am asociat asta cu stagnarea și cu mediocritatea. Când îți zici că trebuie și nu știi de ce, ești doar o piesă dintr-un puzzle, și cine vrea doar o piesă dintr-un puzzle?