Revista presei – 18 iulie 2022

Cinci universități din România au explicat pentru Libertatea ce a creat deficitul de cadre didactice, care sunt specializările în cea mai mare criză și ce soluții au găsit pentru a suplini lipsa.

„Săptămânal ne întâlnim la universitate cu un nou investitor, însă nu putem produce mai mulţi absolvenţi pentru că nu mai avem cadre didactice. Dacă vrem să îl angajăm pe Bill Gates, nu putem pentru că nu ne permite legislaţia”, spunea la sfârșitul lunii mai Florin Drăgan, rectorul Universității Politehnice din Timișoara, într-un comunicat de presă. El afirma că de mai mulți ani, România se confruntă cu o criză de specialiști în informatică și tehnologie, mai ales în vest. Politehnica Timișoara, atrăgea el atenția, nu mai are capacitatea de a-i pregăti pe studenți în aceste specializări pentru că nu are suficienți profesori.

Industria IT este considerată unul dintre pilonii de bază ai economiei românești. În 2020, la nivelul Uniunii Europene erau 8 milioane de persoane angajate în sectorul IT, potrivit Eurostat. La nivel național, Finlanda și Suedia au cea mai mare rată de specialiști IT, de peste 7,5% din totalul angajaților, în timp ce Grecia și România sunt la coada clasamentului. Noi avem doar 2,4% specialiști IT din totalul celor cu loc de muncă.

La Universitatea de Vest din Timișoara, spre exemplu, nevoia cea mai mare este pentru pozițiile de asistent universitar sau de cercetare și de lector în domeniile informatică și științe economice, potrivit răspunsului instituției la solicitarea Libertatea.

Dar peste toate acestea, atunci când ne uităm la sistemul de învățământ superior și la domeniul cercetării, principala lipsă a candidaților pentru posturi este generată de fenomenul de brain drain.

Anual, spune el, pleacă mii de absolvenți de liceu „dintre cei mai performanți” pentru a studia în străinătate. Și nu mai revin. Alții se angajează în mediul privat, în care văd oportunități de carieră mult mai atractive decât cele academice.

Inflația a redevenit o preocupare presantă pentru cetățeni și pentru Banca Națională a României (BNR), a cărei misiune este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Rata inflației s-a accelerat semnificativ în ultimul an. Totodată, acest fenomen și-a schimbat natura: inflația a avut și are o importantă componentă externă, amplificată de consecințele economice ale războiului Rusiei împotriva Ucrainei și importată prin creșterea prețurilor energiei și a materiilor prime; însă, în ultimele luni, inflația s-a intensificat, s-a extins și s-a internalizat. În consecință, este necesară normalizarea politicii monetare.

Inflația a ajuns la 15,1% în luna iunie 2022, cu mult peste ținta de 2,5%±1pp a BNR și printre cele mai mari din UE. La origine, ea a fost determinată esențialmente de șocurile externe manifestate pe partea ofertei. După invazia Ucrainei de către Rusia, inflația s-a accelerat și amplificat ca urmare a acțiunii unor factori interni, dintre care cel mai important este creșterea deficitului bugetar.

În acest context economic profund schimbat, ordinea de prioritate a politicilor antiinflaționiste s-a modificat: pe primul loc se situează politicile de stimulare a ofertei, de natură să contribuie atât la controlul inflației, cât și la augmentarea creșterii economice potențiale.[1]

1. O inflație importată, internalizată și extinsă

Factorii care explică accelerarea inflației s-au conjugat, începând mai ales cu jumătatea anului 2021. O mare parte a inflației din România a fost și este importată. Cauzele inițiale ale importului de inflație au fost tensiunile de pe piața materiilor prime și dificultățile tot mai mari de aprovizionare – în condițiile puternicei relansări a economiei mondiale după eliminarea restricțiilor impuse de pandemie. De la începutul anului 2022, aceste dificultăți s-au accentuat semnificativ ca urmare a izbucnirii războiului din Ucraina și reintroducerii măsurilor de izolare în unele regiuni din China.

Pe de altă parte, forța redresării cererii mondiale a fost amplificată de măsurile bugetare de relansare supradimensionate, adoptate de SUA, precum și de ieșirea din izolare a populației, care a și-a mărit considerabil consumul de bunuri mai degrabă decât de servicii.

Piețele de bunuri sunt în prezent piețe mondiale, iar blocajele și presiunile exercitate asupra prețurilor internaționale au afectat economia României, deși aceasta nu a avut inițial o cerere excesivă. La început, consumul de bunuri și servicii nu a făcut altceva decât să revină la nivelul de dinainte de criza pandemică. Însă, la aceste tensiuni preexistente, s-au adăugat consecințele economice ale războiului din Ucraina: în martie 2022, prețurile cu amănuntul ale combustibililor au crescut cu 34,2%.

Principala cauză internă a inflației este creşterea semnificativă a deficitului bugetar. Aceasta determină creşterea ,,bazei monetare’’[2], care este principalul factor care antrenează crearea de monedă de către sectorul bancar, chiar şi în condiţiile în care legea interzice creditarea directă a statului de către banca centrală. Titlurile de stat (datoria publică), emise de guvern în prima fază pentru a-şi finanţa cheltuielile, sunt preluate în faza a doua de la băncile comerciale de către banca centrală şi înlocuite cu monedă „primară” (monetizarea datoriei). Și chiar dacă titlurile de stat nu sunt cumpărate de banca centrală de pe piața secundară (operațiuni open market definitive), creditele acordate de băncile comerciale statului prin achiziționarea titlurilor emise de acesta alimentează procesul de multiplicare a creditului și a masei monetare.[3]

Din punct de vedere economic, inflația are un efect similar cu cel al unui impozit pe veniturile tuturor cetățenilor: pentru a obține aceiași cantitate de bunuri, cumpărătorii trebuie să plătească un preț mai mare. Ca urmare, inflația se repercutează foarte concret asupra puterii de cumpărare a populației.

În cazul întreprinderilor, repercutarea creșterii costurilor de producție în prețurile lor de vânzare nu este mecanică. Ea depinde de situația cererii față de produsele oferite și de puterea lor de a fixa prețurile (poziția de monopol). În funcție de acești factori, întreprinderile suportă o parte sau întregul efect inflaționist fie prin reducerea profiturilor, fie prin majorarea prețurilor de vânzare.

Absolvenții ultimei promoții a cursurilor Universității de Vest Timișoara și-au primit diplomele în cadrul unei ceremonii speciale, sâmbătă. Alături de părinți, rude, foști profesori, ei au avut parte de un eveniment deosebit, în Piața Libertății.

Piața Libertății a fost plină de veselie, sâmbătă, la orele prânzului. Studenții care au urmat cursurile Universității de Vest Timișoara au avut parte de o ceremonie deosebită în una dintre cele mai mari piețe din oraș. A fost un flash mob, cuvântul de felicitare din partea rectorului Marilen Pirtea, un miniconcert și, bineînțeles, primirea diplomelor.

În a doua parte a zilei, începând de la ora 19.30, în spațiul Iulius Gardens din cadrul Iulius Town, a avut loc evenimentul Graduation Party UVT, în cadrul căruia absolvenții și invitații din cadrul comunității universitare UVT au intrat în vibe-ul de sărbătoare alături de DJ RaulL și DJ Robastien (de la 19.30) și de fantastica voce a vedetei timișorene Feli (de la ora 22).

Tatiana Țîbuleac s-a născut în Republica Moldova, este româncă, soția unui cetățean britanic-elvețian și locuiește la Paris de 13 ani. Prin cărțile sale a demonstrat, însă, mai mult decât orice pașaport, că este o autoare complexă, care poate da voce unor personaje din diverse colțuri ale Europei.

În 2019, cariera sa de scriitoare, complet neplanificată, lua o turnură surprinzătoare și pentru ea însăși. Câștiga Premiul Uniunii Europene pentru Literatură cu romanul Grădina de sticlă, iar în dreptul numelui său era trecută “România”.

“Eu sunt româncă. Eu mă prezint scriitor român. Sunt din Moldova, dar peste tot pe unde am fost cu cărțile mele m-am prezentat ca scriitor român. Mi se pare normal așa. Eu nu cred în segregarea asta. Scriitorii din Basarabia au vrut dintotdeauna să facă parte din literatura din România.”

Iar Tatiana Țîbuleac a reușit asta chiar fără să își propună. Nu a locuit niciodată în România, dar scrie în limba română și încearcă să transmită limba și copiilor săi, născuți și crescuți la în capitala Franței.

„Copiii mei vorbesc 4 limbi – engleză, franceză, română și rusă. Îmi place că au descoperit cititul în limba română și cred că asta e deja o cale bună.

M-am ambiționat să nu îmi iau tot felul de cetățenii, aș fi putut să îmi iau cetățenie britanică și elvețiană, fiindcă soțul meu este britanic-elvețian. Dar până la urmă sunt româncă la Paris.

Mulți români încearcă să taie toate legăturile. La mine nu a fost cazul. Probabil că dorința mea de a ajunge în România încă din Basarabia a fost atât de puternică, încât spun cu mândrie că sunt româncă.

E o mică declarație de dragoste din partea mea, cred.”

Pentru început clarific una din întrebările frecvente, spunând că, în afară de analizele (punctele de vedere/dezbaterile) publice pe care le-am inițiat sau la care am participat în legătură cu un modelul normativ modern al învățământului superior în România, nu am contribuit direct și nu am fost consultat cu privire la textul concret al propunerilor de legi, deși unele concluzii/recomandări ale acestor analize le văd pe alocuri reflectate în lege.

Ca să fie clară opțiunea mea generală, dincolo de nuanțele din diverse situații, iată cum văd proiectul de lege dedicat învățământului superior apărut astăzi, urmând să discut mai multe detalii în zilele următoare (în privința celuilalt proiect, dedicat învățământului preuniversitar, mă voi exprima mai încolo):

1. Sub aspect de viziune-arhitectură, în sinteză, este o schimbare majoră de paradigmă, care, în esență, duce puterea de decizie spre actorii din domeniu (ex. universități), iar statul, prin autoritățile sale (alături de diverse consilii consultative), păstrează mai ales mecanisme de standardizare/control/monitorizare. Spre exemplu și simplu spus, doctoratul, abilitarea și diplomele rămân la nivel de universitate, fără să mai depindă de analize-decizii directe la nivel de minister. Este așadar un demers de “high risk” (risc mare), care va duce la “high gain” (câștiguri mari) doar dacă mecanismele de control-monitorizare își vor face treaba, altfel putem ajunge la situații dezastruoase. Dacă se dorește, aceste mecanisme de control-monitorizare se mai pot clarifica în cursul dezbaterilor care urmează, acum nefiind adecvat stabilizate în lege.

2. Sub aspect de organizare/funcționare, (1) se introduc o serie de mecanisme noi, absolut necesare, (2) se renunță la și/sau se reformulează o serie de lucruri existente în prezent și (3) se păstrează multe lucruri, inclusiv ca formulare, din legea actuală. Ca mecanisme noi majore se observă (1) introducerea învățământului superior de scurtă durată, (2) accentul pe relația cu societatea (ex. învățământul dual, detalierea învățării pe parcursul vieții, microcertificări, un cadru mai riguros de organizare a potențialelor societăți comerciale ale universităților, rolul extensiilor universitare etc.), (3) accentuarea rolului universităților în certificare (foarte important în lumea de azi!) și (4) sistemul hibrid. De asemenea, se observă că înființarea unei universități va fi mai simplă, prin Hotărâre de Guvern, nu prin lege. S-a renunțat la unele lucruri nefuncționale (ex. trecerea asistenților de pe „determinat” pe „nedeterminat”, fără concurs).

În fine, este foarte bine că universitățile trebuie să-și aleagă o misiune din cele trei menționate în lege, dar modul de formulare a misiunilor este neinspirat (ex. introducerea “excelenței” îi va determina pe toți să se focalizeze pe aceasta, modificându-i apoi esența), mai ales că misiunea nu este corelată, fie și orientativ, cu criteriile de evaluare ale acesteia (ex. criterii de excelență). Demersurile din lege sunt importante, dar riscul este asociat unor incoerențe (și chiar contradicții) în unele segmente (ex. normă universitară vs. normă didactică; personal didactic/de cercetare auxiliar formulat în diverse variante care aduc confuzie; pensionarea descrisă confuz, mai ales cu referire la semnificația limitelor de vârstă etc.); de asemenea, rolul unor mecanisme noi, precum învățământul de scurtă durată, trebuia mai bine prezentat. Dacă se dorește, toate aceste chestiuni se pot corecta în formulare și sens/semnificații în cursul dezbaterilor care urmează.

Ministrul educației a deschis, spre dezbatere publică, două proiecte separate de legi, specializate pe cele două niveluri distincte ale educației. Avansându-se legi separate, am ales să prezint, deocamdată, câteva opinii despre proiectul de lege a învățământului superior, deși multe din cele care se întâmplă în universități au rădăcini sau forțe de generare în grădinițe și în numeroasele școli primare care încă nu reușesc să-și realizeze cum se cade rosturile lor pentru a lăsa liceele și universitățile să-și vadă mai bine de cele care le sunt specifice.

După ce am constatat că proiectul de lege este fundamentat pe o anumită viziune valorică și pe o anumită evaluare realistă a stării dramatice a fluxurilor de studenți și absolvenți, logica elementară m-a îndemnat să mă aștept la anumite consecințe normative în proiectarea legislației. Prin conținut, Legea ar fi fost menită să construiască baza instituțională a generării veritabilelor alternative de corectare/schimbare a stării existente, care, din nefericire, a fost perpetuată de mai multă vreme. Desigur că starea demografică a țării nu ar putea fi corectată de universități, dar accesul și participarea tinerilor existenți în învățământul superior se află acum la cele mai mici cote din spațiul european și ar putea fi amendate numai de către o orientare legislativă adecvată și o voință politică puternică de punere în joc a resurselor necesare.

Din păcate, mai nimic nu este de identificat, decât în mod cu totul indirect, ca având vreo relație cu premisele incluse în „viziunea” promisă. În schimb, finalul lecturii mi-a relevat un proiect de lege cu câteva caracteristici pregnante, contrare valorilor și principiilor asertate și direcției de transformare promisă a sistemului: tradiționalism normativ într-un sistem confruntat cu nevoi acute de inovare, centralizare etatistă mai accentuată ca în perioda comunistă, uniformizare impusă unui sistem în care diversitatea ar fi fost mai productivă și mai atractivă pentru candidați. Pe scurt, ni se prezintă proiectarea unui sistem ce va deveni în câțiva ani – pariez pe această previziune!, – lipsit complet de sustenabilitate, incapabil să genereze atractivitate pentru tineri, mediocru în producerea de inovații cognitive și tehnologice și rupt în mod forțat de piața muncii într-o economie și societate care vor deveni tot mai intens digitalizate.

În ciuda acestor afirmații pe care le voi asocia de îndată cu detalii demonstrative, admit că ar fi incorect din partea mea să nu menționez două traiectorii instituționale de ameliorare a stărilor actuale din sistem. Una este menționată de art. 116 alin (5): “Programul Național de Reducere a Abandonului Universitar (PNRAU), în vederea creșterii retenției studenților în mediul universitar. PNRAU este organizat și finanțat de Ministerul Educației în conformitate cu prevederile unei hotărâri de Guvern și are obiective adaptate specificului fiecărei instituții de învățământ superior”. Cealaltă se referă la deschiderea internațională a universităților noastre care, în marea lor majoritate, sunt închise în propriile cochilii și se protejează cu multă insistență de orice alte contacte care le-ar tulbura liniștea autarhică. Este vorba de excelentul normativizat “Program Național pentru Internaționalizare Universitară “Study in Romania” (PNIU) în vederea consolidării procesului de internaționalizare a sistemului de învățământ superior. PNIU este organizat și finanțat de Ministerul Educației în conformitate cu prevederile unei hotărâri de Guvern […]” (art.116, alin. (6)).

Trebuie să spun, însă, că acestea sunt doar insule novatoare izolate într-o mare de tradițional, de verbiaj gongoric și de „inovații“ lipsite de cel mai elementar realism pragmatic (mă refer, cu precădere, la filiera de scurtă durată, care a mai trecut prin eșecul colegiilor de la începutul anilor 1990, și la învățământul superior dual care necesită investiții tehnice și de personal de amploare și reorganizări instituționale complet neanticipate de proiect).

Ministrul Educaţiei, Sorin Cîmpeanu, a precizat la B1 TV că noul examen de Bacalaureat ar urma să se aplice în anul 2027, după ce va fi parcurs un ciclu liceal, iar subiectele vor fi calibrate atât pentru cei care fac o oră pe săptămână dintr-o materie, cât şi pentru cei care fac mai multe ore pe săptămână aceeaşi materie, potrivit News.ro.

Sorin Cîmpeanu, a explicat, vineri seară, la B1TV că planurile-cadru după care se desfăşoară examenul de Bacalaureat sunt vechi de 15-20 de ani.

România a obţinut două medalii de aur şi  patru medalii de argint şi cu un total de 194 de puncte s-a clasat pe locul 5, cea mai buna clasare din ultimii 23 de ani, potrivit Societăţii Române de Ştiinţe Matematice.

În perioada 6-16 iulie 2022 s-a desfăşurat a 63-a Olimpiadă Internaţională de Matematică, organizată la Oslo, Norvegia. Anul acesta s-au înscris în competiţie 589 elevi din 104 ţări. Pagina de Facebook a Societăţii Române de ştiinţe Matematice scrie despre rezultatele obtinute de  cei şase elevi din echipa României, respectiv:

- medalii de aur: Robert Dragomirescu şi David-Andrei Anghel de la Liceul Internaţional de Informatică Bucureşti; - medalii de argint: Andrei Moldovan, Vlad-Titus Spătaru, Radu Lecoiu de la Liceul Internaţional de Informatică Bucureşti şi Andrei Chiriţă de la Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu”, Bucureşti. În clasamentul pe ţări, România a ocupat locul 5, cea mai bună clasare din 1997, fiind depăşită doar de China, Coreea, SUA şi Vietnam şi clasându-se prima în Europa. Delegaţia României a fost coordonată de conf. univ. dr. Cătălin-Liviu Gherghe de la Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti (Leader) şi însoţită de Marius Perianu, Colegiul Naţional Ion Minulescu Slatina, jud. Olt (Deputy Leader) şi de  Lucian Ţurea, Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti (Observator).