În fața bisericii, unde un pastor reformat le vorbise deschis enoriașilor despre opresiunea regimului ceaușist, vegheau de câteva zile femei și bărbați cu lumânări în mână. Locul, cunoscut ca stația „Maria”, este o intersecție aglomerată, un nod de tramvaie ducând în direcții diferite ale orașului.
Oamenii din tramvai se întrebau ce se întâmplă acolo, dacă a murit cineva, iar din gură în gură s-a răspândit vestea că pastorul și familia sa au fost sechestrați în clădire de Securitate.
Televiziunea ungară, în emisiunea Panorama, urmărită clandestin în România, informa că pastorul va fi arestat și deportat. Reconstituirile arată că securiștii reținuseră și alte persoane acolo, ca frații Gazda, în afară de soția gravidă a pastorului.
Lumânările aprinse de enoriașii reformați și ulterior de membri ai comunității neo-protestante voiau să atragă atenția asupra acestui abuz și să împiedice deportarea pastorului.
Tot mai mulți timișoreni coborau în stația de la „Maria” și se făceau că așteaptă alt tramvai, sau se plimbau pe trotuarul opus. Eram printre ei. Din când în când, indivizi în haine de piele și milițieni în uniformă repetau „Circulați, circulați!”. În 16 decembrie se adunaseră între 200 și 300 de oameni acolo.
Ion Monoran s-a urcat, împreună cu câțiva prieteni, printre care Dan Zăgănescu, în tramvaiul 8 care venea dinspre Gara de Nord și l-a oprit, blocând astfel toate tramvaiele din intersecție. Lumea a coborât, s-a făcut în scurt timp o mulțime de peste o mie. Atunci s-a auzit pentru prima dată strigătul:„Libertate!”.
De acolo, coloana s-a îndreptat către Comitetul Județean PCR și spre Piața Operei, lărgindu-se tot mai mult.
Povestea rebelului Mono, cum îi spuneau prietenii, nu începe cu timpul Revoluției ca pentru mulți oportuniști cățărați pe umerii ei, și nici nu se sfîrșește în zilele lui decembrie 1989.
Pe vremea când era elev în anul III de liceu și-a pus la cale fuga din țară împreună cu șapte colegi, îndemnați de un student care, avea să se afle din dosarul găsit la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), era informator al Securității.
A fost exmatriculat în 1971 cu interdicția de a se mai înscrie la vreun liceu. A reușit totuși să termine liceul la seral, în 1978.
A lucrat ca muncitor, apoi ca instalator cu sediul în subsolul insalubru al unui bloc. Acolo se aduna boema literară a Timișoarei, în speranța că jos, printre țevi, urechea Securității nu ajunge. Era o iluzie, cum dezvăluie dosarele CNSAS. Un film documentar realizat de TVR Timișoara în 2001 cu titlul Boemă de Timișoara reconstituie perioada.
Mono era o apariţie neobișnuită în peisajul paralitic al literaturii angajate, un poet cu plete, nedomesticit de tezele ceaușiste, tolerat dar rar publicat, scriitor-problemă pentru cenzorii revistelor Forum studențesc, Amfiteatru sau Orizont, al cărui redactor-șef, el însuși poet, își exprimase odată îngrijorarea printr-o întrebare retorică: „Ce-i, domne', vrei să intri cu bocancii în poezie?”. Într-adevăr, poezia sa anarhistă era o intrare cu bocancii în literatura saturată de propagandă comunistă.
Îl vedem într-o fotografie în balconul Operei animând mulțimile să repete strigătul de libertate lansat în seara de 16 decembrie 1989. A avut, ca ființă sensibilă, intuiția pierderii Revoluției confiscate de vechii comuniști.
N-a lipsit de la protestele neîncetate în Timișoara în anii '90 împotriva clicii neo-comuniste a lui Ion Iliescu. Confiscarea a fost recunoscută cu o metaforă cinică de Silviu Brucan, citat de Liviu Tofan într-o carte despre Radio Europa Liberă:
„A fost o revoluție, o explozie populară și, în momentul când a sosit în gară trenul revoluției, noi eram în gară, pentru că eram singurii care cunoșteam mersul trenurilor. Ne-am suit în tren și am pus mâna pe putere”.