Cei care au avut ocazia să vă asculte interpretînd Mozart la Sala Radio, la începutul lunii februarie, au putut vedea, la pauză, o fetiță de cîțiva ani dăruindu-vă o cartolină. Ulterior, de pe rețelele sociale, am aflat că fetița a scris, cu litere mari, că învață vioara și că speră să aibă și ea, într-o zi, „vioara aceea specială”. Aș începe de aici dialogul nostru și v-aș întreba dacă schimbarea percepției publicului larg asupra muzicii clasice, atragerea tinerei generații v-au fost scopuri în sine?
N-aș putea spune că am asta ca scop, că-mi gîndesc concertele sau interpretările pentru a atrage tinerii sau copiii sau pentru a populariza muzica clasică. Este, mai degrabă, un efect secundar atunci cînd prezinți publicului ceva interesant, consistent, cu care poate relaționa. Prioritatea mea numărul unu este să fiu sincer cu mine însumi, să cînt pe scenă lucrurile în care chiar cred și atunci este o șansă și pentru ceilalți să se conecteze la asta. Muzica este despre conectare, una mult mai profundă decît cea pe care o obținem prin cuvinte, și de aceea cred că și copiii sînt atît de sensibili la ea – pentru că ei știu să înțeleagă lucrurile pe care adulții au uitat să le priceapă. Îmi place această seriozitate pe care o au copiii atunci cînd se simt pasionați, atrași de ceva și cred că acesta este motorul principal atunci cînd te apuci să cînți la vioară. Este un demers care îți va ocupa ani, zeci de ani din viață dacă vrei s-o faci la un nivel profesionist și, în ziua de azi, cînd sîntem obișnuiți să obținem chestii apăsînd un buton, cîntatul la vioară e din altă lume, din alt secol. Cred că copiii, cu această seriozitate a lor despre care spuneam, pot găsi aceste resurse, spirituale în primul rînd, să dedice timp unui astfel de proiect. Am mare încredere în copii, în tînăra generație, și în faptul că ei știu foarte precis ce au de făcut, totul e să-i convingă și pe adulții din jurul lor.
Cu Turneul Stradivarius și cu „vioara aceea specială” ajungeți în toată țara și sprijiniți inițiative caritabile – anul trecut, la cea de-a XV-a ediție, ați derulat o campanie prin care publicul putea susține tinerii artiști ucraineni. Care a fost motivația inițială a turneului și cum s-a dezvoltat el, de la an la an?
În 2007 am primit această „vioară specială”, cum i-a spus fetița, și atunci am dorit să punctez un aspect foarte important: lumea credea cumva că vioara va fi a mea, că eu devin milionar peste noapte. Nu, vioara este a statului român, adică este a noastră, a fiecăruia dintre noi. Mi-am făcut atunci o promisiune îndrăzneață, și anume că o voi duce în fața fiecăruia dintre proprietarii ei de drept, adică a fiecăruia dintre români. Nu știu dacă am ajuns chiar în fața tuturor celor 20 de milioane, dar este un proiect în desfășurare. Provocarea a fost de a converti acel capital de imagine, inițial oarecum tabloidizat, pe care îl avea vioara, dat fiind că au existat toate acele povești cu restituirea ei către stat, iar lumea era foarte curioasă – nu să audă vioara, ci să o vadă și o să atingă, așa-numitul fenomen „mielul Vasilică”. Oameni serioși, în toată firea, mă întrebau așa, cu teamă, dacă le dau voie „să pună degetul”. Nu, nu se poate.