Fără îndoială, în cultura română, Andrei Pleșu ne reamintește adesea învățătura lui Augustin, uneori explicit, alteori implicit, prin naturalețea erudită, una dintre notele distinctive ale charismei Domniei Sale. Când scrie pamflete sau rememorează întâlnirile formatoare, în observațiile de natură morală și în hermeneutica religioasă foarte personală cu care ne-a obișnuit, în prezențele din mass-media și în inițiativele civice, în jurnale și în calitatea de profesor, Andrei Pleșu urmează aceeași exigență străveche, nu și învechită: acțiunea bună presupune discernământ, dar ar fi o amară iluzie să crezi că poți gândi bine fără să-ți stăpânești graiul.